Jurnal

In ultima vreme mi s-a reprosat deseori ca as fi pesimista. Ei bine, nu. Nu sunt pesimista de la natura sau de la bunul Dumnezeu. Doar ca optimismul meu a fost ajutat sa evolueze intr-o directie ciudata. Si fuge de mine ca dracu' de tamaie. L-am zarit o data, dar a trecut repede. As putea da un anunt la ziar: "Pierdut optimism atrofiat si anemic. Urgenta nevoie de tratament. Gasitorului recompensa." Crezi ca ar merge? Ce, optimismul meu e caine ?! Si apoi, nici cainii "dati la ziar" n-am auzit sa fi fost gasiti. Nu, mai bine: "In ziua cutare, luna cutare, anul X, a fugit de acasa optimism periculos, violent si diabolic. Daca-l intalniti, spuneti-i ca-i duc dorul. Poate se induioseaza si se intoarce (AN).
Dar ce atata agitatie ?! Si, in fond, ce este optimismul ? Un mod de a spune "nu-i nimic, e bine si asa… maine poate va fi mai bine". Sau, mai “poietic”... ma blagosloveste o pasarica in fuga, am noroc, merg mai departe. Trece unul cu masina straina, cu muzica data la maxim, cu mustata si cosuri, cu ghiul si unghie lunga la degetul mic, cu cotul scos pe geam si sprijinit ofensiv pe portiera, cu maneca suflecata ca sa i se vada ceasul de "marca", ooh viata meeaaa... se aude din masina, in care mai e cu un prieten care ragaie, asa, ca sa atraga atentia, si trece deci asta pe langa mine si ma fluiera, si imi zice asa, cand sta la stop, mama, ia uite ce b... bune are, manca-ti-as papusa, n-o punem si noi o data ? Nu, eu trec mai departe… ia uite ce frumos e afara, si uite, tanarul asta simpatic mi-a facut un compliment la urma urmei.
Mergi mai departe si trece unul si-ti fura poseta, da poseta draga ca..., o ia si fuge, nu-i nimic si zambesc din scurt, si-asa nu aveam mare lucru inauntru, cativa lei si cheia de la casa, 2 mere, calculatorul si tigarile, bonul de la curatatorie, fularul pe care nu-l port oricum ca-s mai tare ca el, a, si telefonul, il tineam asa de balast.
Si ajungi acasa, te intalnesti in lift cu vecina si stati la taclale, depanand amintiri despre cunoscuti si dandu-i sfaturi cum sa-si curete ochii de scamele din poala, spui pa si intri la tine, unde gasesti carpeta uda-n colt. Faptasul nu-i de gasit si nu apare nici cand zdrangani olita cu stavrizi fierti (de se impute toata casa la prepararea lor) asa, poate-poate. Iti iei ceva de baut, o tigara, te asezi comod si-l gratiezi... maine e o noua zi, poate nu mai face... dar, ce vrei dom`le, ii miroase, incearca sa-ti explice cum sta chestiile vecina cea binevoitoare de vizavi, ea are multa experienta in toate domeniile, ea face cu ochii asa ca te si miri ca nu-i pica-n san.
Cu toate astea, iti spui ca de fapt le ai pe toate, ca asa e viata si trebuie s-o iei asa cum e, sa te bucuri si sa fii fericit, maine e o noua zi si poate va fi mai bine. Dar ia sa te intreb eu acum: ce suntem noi, carpete de sters picioarele pe ele ? Pai nu, iti spun eu ce trebuie facut, esti numai ochi si urechi ? Pai trebuie pus mana pe par si ciomagit cu vorba in stanga si-n dreapta si nu cu a, ca de fapt asa e viata, ca-mi doream, ca de fapt maine. Nu, draga. Nu-mi doream, nu-mi doresc si nici nu-mi voi dori vreodata si bagati-ai nasu'-n.. cu ghiulu' si masina ta, pune-o cu prietenul ala al tau de sta tot timpul cu degetul in nas !!
Cam asa ceva. Scuze de obscenitati. Da, e si o concluzie… daca ai ajuns pana aici… Practica teoriei mai sus expuse a cazut (cu mare efect!) pe un ex optimist pana la exacerbare ce a simtit sa faca pasul... peste oalele si ulcelele relatiei de mult ingropate. De ce, si mai ales, ACUM???, e o intrebare la care numai Dr Andrei mai poate sa raspunda :).. Dar a fost sigur ca surpriza va fi atat de mare si de placuta, incat n-o sa-mi revin din lesin decat pentru a-mi arata recunostinta… Cand a inteles in sfarsit (oare?!), il vedeam cum cauta virusi si streptococi cat mai sofisti ca sa mi se potriveasca mie (cum eA sa refuze ceea ce-i ofer Eu ?!). Ma privea cu interes, vrand sa stabileasca faza clinica, dar s-a rusinat sa-mi bage un termometru in gura (daca se ia ?), cauta pe fata mea vreo sechela a maladiei, poate de-aia cand am plecat m-a pupat mai departe decat de obicei, prin zona urechiusei, cu un tocait mai discret... daca se ia si prin aer ? Crezi ca a pus ceasca mea de cafea la bromocet sau a acceptat riscul?!
Mda… Scriu toate astea cu o ironie amara, vizibila numai pe fata mea, (vezi Jerry Lewis in rolurile lui tari cu strambaturi si vei intelege cat de amara e ironia mea) si rad si eu asa, ranjit, ca atunci cand te dai pe derdelus cu punga si iei un bolovan in ..., razi si tu caci ti-e prea jena sa plangi cand ceilalti se amuza, insa numai tu stii ce e la ... tau. Exemplul e cam iesit din comun, ce are ironia cu ..., dar detasandu-ma de rest, scena inca ma amuza. Si deopotriva ma intristeaza. Pentru ca ... bla bla bla... asta e tot de la un timp incoace si o stare adanca de melancolie, nostalgie si regret dupa ceva ce n-a fost si n-a fi (o fi oare melancolia-regret starea pura, primordiala a sentimentelor, punctul 0, inceputul ?). Nu stiu. Ce nu stiu? Trebuie sa stiu ? Ce ar trebui sa stiu ? Altii cum pot fara? Nu stiu. F… it.

would you be my.. pet ?!

in drum spre Praga, la o cafea, am impartit zaharul cu o albina. de ce nu, mie-mi place amara oricum..:) .
la plecare, mi-a multumit pentru festin. a stat un timp pe umarul meu.. si a plecat cu ac cu tot..!

era o VIESPE.. mi s-a suflat din blogosfera, scuze cunoscatorilor.

van gogh lives on

Cand cu documentarul despre Dunare, Joo Joo (n.a. Guy Raz - un jurnalist de exceptie) mi-a povestit istoria extraordinara a lui Vincent Polakovic, fondatorul muzeului Danubiana.
Intr-o tara care nu este renumita pentru arta, muzeul e considerat aproape un miracol. Este cel mai nou si poate grandios muzeu al Slovaciei. Un centru de arta moderna, care promoveaza tineri talentati, asa cum a visat Van Gogh in casuta lui galbena de la Arles...
Un vis implinit la mai mult de o suta de ani, intr-o poveste cu intalniri fantastice si prevestiri astrologice.

La varsta de 10 ani, Vincent P. a vazut un tablou semnat Van Gogh care l-a cucerit. Acesta este momentul pe care el l-a identificat ca fiind inceputul relatiei de dragoste cu arta moderna si al devotiunii fanatice pentru pictorul olandez. Intrucat nu a fost incurajat, copil fiind, sa-si urmeze pasiunea, o cariera in domeniul artelor iesea din discutie. In schimb, a studiat Dreptul, si a devenit un avocat de succes.
Fascinatia pentru Van Gogh nu a disparut insa. Dupa Revolutia de Catifea a putut calatori in strainatate, astfel ca in 1990 i-a vizitat mormantul, in timpul pelerinajului organizat cu ocazia comemorarii a 100 de ani de la moartea pictorului. Experienta pe care a trait-o acolo i-a schimbat ireversibil viata. Neavand unde sa doarma, Vincent a ratacit toata noaptea printre sutele de oameni care erau campati in cimitirul francez, aprindeau lumanari, vegheau, sau se plimbau printre morminte.
Catre dimineata, pe acoperisul unui mic lacas, a vazut ceea ce el numeste spiritul lui Van Gogh. "Era singur si se legana inainte si inapoi. M-am dus catre el, l-am imbratisat si am stat de vorba" povesteste Polakovic. "I-am facut doua promisiuni atunci: ca voi dezvalui lumii cum a murit cu adevarat si ca voi construi centrul de arta pe care el nu l-a terminat".
Concentrandu-se pe cea de-a doua promisiune, s-a intors in Slovacia si a inceput sa stranga fonduri pentru un centru de arta dupa modelul casei galbene in care traise odata pictorul. Trei ani mai tarziu, Casa Galbena ("Zlty dom") s-a deschis in estul tarii, la Poprad. Relativ izolat intr-una din regiunile cele mai sarace ale tarii, centrul a avut dificultati financiare inca de la inceput, si in ciuda entuziasmului comunitatii artistice din regiune si a fondurilor personale ale lui Polakovic, curand s-a indreptat catre faliment.
Epuizat fizic si psihic si aproape cersetor, Vincent a plecat in 1994 intr-o excursie in Olanda, in speranta ca-l va intalni pe pictor si va putea vorbi din nou cu el. Ajuns in Nuenen, oras in care Van Gogh si-a petrecut cea mai mare parte a vietii, Polakovic a gasit o statuie a pictorului, i-a atins mana si a trait o noua incredibila experienta. "Mana s-a incalzit dintr-o data, devenise aproape umana. I-am spus 'Vincent, mi-am tinut promisiunea de a deschide Casa Galbena, dar nu stiu daca mai pot continua'. Era trist. Am plans impreuna".
Un trecator, impresionat de lacrimile sale, l-a intrebat de unde este si de ce a venit acolo. La sfarsitul conversatiei, i-a inmanat numarul de telefon al unei persoane ce ar fi putut fi interesata sa-l ajute.
A doua zi, Polakovic il intalnea pe omul de afaceri si colectionarul de arta Gerhard Meulensteen. " S-a creat o conexiune imediata intre noi, povesteste Meulensteen. Nu vorbeam aceeasi limba, dar comunicam cu ochii si inima. Vincent este o persoana foarte speciala, sensibila, de un magnetism aparte. Vazand entuziasmul cu care imi vorbeste despre proiectul pentru Van Gogh, am stiut ca trebuie sa-l ajut."
Cu ajutorul olandezului, Casa Galbena nu a dat faliment, dar curand cei doi s-au simtit limitati de locatie. Polakovic visa la un muzeu comparabil cu cele mai bune muzee de arta moderna din Europa, care sa aduca lucrari exceptionale in Slovacia si sa promoveze imaginea tarii peste granita. Stia ca trebuie asezat in apropiere de Bratislava, dar dorea sa fie suficient de aproape si de alte tari din regiune. A luat in considerare nordul capitalei, in apropierea granitei cu Austria, dar acolo "dominau" ruinele Castelului Devin. Mergand spre sud catre granita cu Ungaria, la 15 km de Bratislava, pe o peninsula ce se intindea in mijlocul Dunarii langa localitatea Cunovo, a gasit locul perfect. "Imi amintesc ca mergeam pe sub un pod, scrutand zarea, cautand. Oamenii ma credeau nebun. Strigau intr-una 'Vincent, unde te duci ?!' Iar eu raspundeam 'Caut un loc unde sa-mi construiesc muzeul !'"
Odata concesionat terenul, proiectul a luat start, insa cei doi au mai avut de intampinat un obstacol. Lucrarile erau programate sa inceapa in primele luni ale anului 1999, dar alinierea planetelor din acel an prevedeau o serie de energii negative, anuntand dezastrul. Sfatuindu-se cu un astrolog, Polakovic a asezat prima piatra abia in luna august, in timpul eclipsei solare.
Muzeul a fost deschis in septembrie 2000.
Desi ocupat cu promovarea muzeului sau, Polakovic isi dedica astazi tot mai mult timp unui alt proiect promis lui Van Gogh - o carte in care va explica lumii circumstantele reale ale mortii sale. Se presupune ca pictorul s-a impuscat in piept si a murit din cauza ranii dupa doua zile de suferinta. "Este mult mai complicat de atat, spune Polakovic, care detine o impresionanta cantitate de materiale pe aceasta tema. Am descoperit cateva lucruri pe care nu le-am citit nicaieri, niciodata. Voi scrie aceasta carte, de indata ce voi avea timp".
Contempland muzeul pe care l-a construit din nimic, pe o palma de pamant, in mijlocul apelor, ascultand povestea fermecata a intalnirilor cu Van Gogh, nu pot crede decat ca va scrie intr-adevar cartea si ca atunci cand va fi gata, aceasta va fi o noua senzationala poveste.




PS in fuga si cu o camera mediocra, nu faci istorie de film, dar poate micul montaj va trezeste curiozitatea.. daca ajungeti la Bratislava mergeti sa vedeti cu ochii vostri.

pentru Didi (3)

Mos Craciun – intre mit si realitate

Nici o specie de ren nu poate zbura. Dar mai exista inca aprox. 300 de mii de specii de organisme vii neclasificate inca, acestea fiind in mare parte insecte si microbi, deci nu am desfiintat in totalitate ideea de reni zburatori, pe care insa doar Mos Craciun i-a vazut vreodata.

In lume exista 2 miliarde de copii (persoane sub 18 ani). Mosu´ nu se ocupa insa de musulmani, hindusi, evrei si budisti, ceea ce reduce numarul la aprox. 378 milioane (conform statisticilor in vigoare). La o rata medie de 3,5 copii per familie, rezulta 91,8 milioane (presupunand ca exista macar un copil cuminte in fiecare).

Mos Craciun are 31 de ore la dispozitie, datorita diferentelor de fus orar si a rotatiei Pamantului (si presupunand ca merge de la est la vest, ceea ce pare logic). Rezulta aprox. 822,6 vizite / s, deci pentru fiecare familie cu un copil cuminte, Mos Craciun are o miime de secunda in care: parcheaza, coboara din sanie, apoi pe cos, umple ciorapii, distribuie cadourile ramase sub brad, urca inapoi pe cos, in sanie si porneste spre urmatoarea familie.

Presupunand ca toate familiile sunt distribuite spatial la distante egale (acceptabil doar de dragul disertatiei prezente), luam in calcul o distanta totala de 75 milioane de km, fara a socoti opririle pentru ceea ce fiecare dintre noi face macar o data la 31 de ore, plus mancare etc. Aceasta presupune ca sania sa ruleze cu cca 650 km/s, adica cu o viteza de 3 mii de ori mai mare decat viteza sunetului. De dragul comparatiei, cel mai rapid vehicul creat de om este naveta spatiala, ce atinge o viteza de cca 27,4 km/s. Un ren obisnuit poate alerga cu cel mult 30 de km/h !

Greutatea transportata de sanie este un alt element interesant. Presupunand ca fiecare copil primeste macar o ciocolata (aprox 200 gr.), sania va transporta 321 mii tone, fara a-l lua in calcul pe Mos, invariabil descris ca fiind supraponderal. Un ren obisnuit nu poate trage o greutate mai mare de 300 kg. Chiar daca acceptam ca un “ren zburator” poate trage de 10 ori mai mult, nu mai putem lua in considerare doar opt sau noua reni. Avem nevoie de aprox 214 mii de reni, sporind astfel greutatea (si nu am luat in calcul sania!) la cca 353 mii tone.

O asemenea greutate circuland cu 650 km/s creaza o enorma rezistenta a aerului, rezultand o caldura in jurul renului echivalenta cu cea rezultata la intrarea navetei spatiale in atmosfera. Rezulta ca intreaga echipa de reni se va fi evaporat in 4,26 miimi de secunda.

In acelasi timp, Mosul ar fi supus unei forte centrifugale de 17.500 ori mai mare decat gravitatia. Rezulta ca un Mos de aprox. 125 kg (ridicol de slab) ar fi tintuit de spatarul saniei cu o forta de aprox. 2 milioane kg.

Daca Mosu´ a impartit vreodata cadouri, astazi trebuie comemorat(!).

E destul de stiintific Didi ?! Si spune-mi, cand citesti randuri atat de "reale" nu-ti vine sa plangi penru copilaria nefericita a autorului si sa-i demonstrezi contrariul? Acum scuza-ma, eu fiind o sentimentala, poate n-ar strica sa mai verific o data calculele, ca sa nu ma trezesc cu vreun Titeica sau Niculescu la ciorap.. :)

pentru Didi (2)

Avand in vedere rezultatele pozitive si concluziile datatoare de incredere ce au reiesit din ultimele discutii si comentarii, imi permit sa te salut cu un deplasat, obscen, trivial, impotriva tuturor codurilor bunelor maniere, cu un strigator la cer "Buna seara, dreaga !"
Am dat un tur prin blogosfera si recunosc, ceva m-a facut sa-l dau si pe al doilea si pe al... ok, ai prins ideea, recunosc deci ca ... "m-a prins". Sau pe aproape.
Spun aproape pentru ca.. pana si antisocialii ca mine prefera un dialog slabanog si salbatic unui monolog grasut si civilizat. Te asterni pe scris, tu vrei sa fie ceva adanc, plin de esenta, dar iese orgoliul la suprafata, cum poti sa te incadrezi intr-o pagina A4, ca doar tu esti suflet de artist, spirit novator, pulbere stelara, pumnul noii generatii si alte minciuni d-astea cu care te minti zilnic dimineata inainte de cafea si seara in pat, in timp ce te mai zvarcolesti putin sa scapi de toate potlogariile lumii care-ti fura somnul. Si citesti din link in link povesti si confesiuni, istorii si intamplari, maxime si cugetari cat se poate de reale, cum ar spune Mire, unii chiar ridica perdeaua.. dar atunci cand o faci ai vrea sa vezi chipul de dincolo, sa pui gesturi si expresii in loc de puncte puncte.
Nu neg, cantitatea e impresionanta.. dar, iata cum se nasc intrebarile universale: MARIMEA CONTEAZA?! Daca asta e viitorul, brrr.. as vrea sa inventeze cineva repede repede masina timpului care sa ma duca inapoi. Pentru ca draga mea oricate poze de vacanta ai posta, am senzatia ca dincolo de ecran, pe undeva, se ascunde un gand, o traire pe care ma incapatanez sa o caut (asa, de dragul aventurii), convinsa fiind ca un zeppelin nu i-ar ajunge, ar trebui facuta o gaura in ozon pentru a-i face loc. Sau poate doar prezint sindromul senzatiilor, ca si asa am prea multe si ma impiedica sa ies din mediocritate. Nu e nimic grav sa fii mediocru, 4 miliarde de oameni sunt asa, dar nu, tu nu vrei, de-aia te rogi regulat la Dumnezeu sa-ti dea mai multa minte, ca ai slava Domnului nevoie, o dovada in plus este ca acum bati campii si cazi in adolatrizarea egocentrista a ego-ului intim personal intern si propriu (mai e ceva care sa arate proprietatea ?), cand de fapt incepusesi sa vorbesti despre cu totul altceva.
Dar cum spun arabii "Allah-n-akbar" sau pe la prietenii nostri "Gott ist Gross", Dumnealui e mare, ce da Domnul e bun dat (doar nimeni nu da de bun), ma multumesc si eu cu ce pica daca pica si mai dau o data un tribut de compozitie literara prieteniei ce ne leaga cu otgonul. Sau cu octogonul.

pentru Didi

sms... e-mail... messenger... skype... share... chat... bip... secolul XXI zicea un coleg... eu as zice ca am uitat sa mai comunicam.. cu intonatie (!), sa sacrificam cuvinte de dragul unui gest, ne ascundem in spatele unui screensaver... in fine, asta e alta discutie... m-am conformat. Acum.. sa fie intr-un ceas bun (!)... ca al meu a stat de tot, vorba unui amic. Ma obisnuisem cu el, mergea ca un melc, trebuia sa fac calcule pitagoreice cand ma uitam la el ca sa aflu ora exacta, aveam in permanenta un sextant in buzunar (trebuie specificat ce NU masoara aparatul asta ?!) si un echer la butoniera, vorba lui Marin Sorescu, ca sa ma ajut de ele cand aplic cosinus-ul unghiului dintre cele doua ace, aplicat apoi succesiv cu ajutorul integralei in functie de secundar, care s-a dovedit a fi tradator, batand secunda cu 17,5A / k x Pi mai incet datorita atractiei Pamantului ce difera de la un punct la altul pe Terra, aici fiind functie direct proportionala cu unghiul dintre axele minore ale traiectoriei eliptice imperfecte ale lui Saturn in anii bisecti si cand Jupiter e innorat.
Destul ?! Ca sunt in dispozitie de scris. OK, nu-i nimic. See ya, Didi. Sper sa "gusti" incalceala rupta din cutiuta ce o port pe umeri si in care am ceva idei si substanta de crescut parul (nici aia cine stie ce).